Am rămas cu telefonul lipit de ureche.
— Când i s-au arătat dosarele familiilor interesate de adopție, a văzut fotografia voastră. A ( mai multe articole pe oi.ro ) spus imediat că vrea să vă cunoască.
La celălalt capăt al firului se lăsă câteva secunde de tăcere.
— Cred că ar fi mai bine să vă spună el. Dar dacă nu v-a spus până acum, probabil îi este frică.
— Că, dacă aflați adevărul, o să credeți că v-a manipulat ca să o adoptați pe Iosifina.
Am închis telefonul cu mâinile tremurând.
În sufragerie, Iacob o ajuta pe Iosifina să construiască un castel din cuburi.
S-a uitat la mine și, după expresia mea, a înțeles imediat.
— Știam că o să vă spună până la urmă.
Se ridică fără să răspundă și urcă în camera lui.
Câteva minute mai târziu coborî cu un plic vechi.
Și pentru câteva secunde n-am înțeles ce priveam.
Fotografia fusese făcută cu aproape șapte ani înainte.
Eram în curtea unui centru pentru copii din București, lângă o masă plină cu pachete de Crăciun.
Firma la care lucram organizase o campanie de sărbători. Eu și Andrei merseserăm voluntari.
Fusese cu mult înainte să ne gândim serios la adopție.
În spatele nostru, aproape ascuns de un brad artificial, se vedea un băiețel slab, cu un pulover albastru.
— Nu pe voi v-am ținut minte prima dată. Pe Andrei.
În acel moment soțul meu intră în cameră.
— Aveai o mașinuță roșie fără o roată.
Era prima dată când îl vedeam plângând.
În acea zi de Crăciun, Andrei petrecuse aproape o oră reparând o mașinuță ieftină împreună cu un copil de nouă ani.
— M-ați întrebat ce vreau de Crăciun, îi spuse el lui Andrei.
— Că voiam ca sora mea să se întoarcă.
Iosifina nici măcar nu era născută atunci.
Avea o soră mai mare, Ana, de care fusese separat după intrarea în sistemul de protecție.
La câteva luni după acea întâlnire, Ana murise în urma unei boli.
Ani mai târziu, mama biologică a lui Iacob născuse-o pe Iosifina.
Când și ea ajunsese în sistem, Iacob făcuse tot ce putuse pentru ca măcar de data aceea să nu-și mai piardă sora.
Atunci am înțeles de ce fiecare respingere îl lovise atât de tare.
Nu se temea doar că el nu va fi adoptat.
Se temea că într-o zi cineva avea să spună:
„O luăm pe fetiță, dar pe băiat nu.”
— În ziua aia, după ce ați reparat mașinuța, un alt copil v-a întrebat dacă aveți copii.
— Și copilul a zis: „Atunci de ce veniți aici?”
— Dumneavoastră ați spus: „Pentru că nu trebuie să fii părintele unui copil ca să-i pese cuiva de el.”
— Când doamna de la adopții mi-a arătat fotografia voastră, v-am recunoscut, continuă el. Am zis că vreau să vă întâlnesc.
— Pentru că voiam să o luați pe Iosifina.
— Și m-am gândit că dacă vă spun că vă cunosc, poate o să credeți că încerc să vă păcălesc.
— Ba da. De fiecare dată când o familie afla că trebuie să mă ia și pe mine, dispărea.
— Tu nu ești prețul care vine împreună cu sora ta.
Atunci Iosifina, care ascultase fără să înțeleagă totul, se ridică de pe covor și veni lângă fratele ei.
Îi puse în brațe unul dintre cuburile ei.
Toți trei am început să râdem printre lacrimi.
Iar eu am înțeles în acel moment ceva ce nu pricepusem în prima lună.
Valiza lui împachetată nu însemna că nu voia să facă parte din familia noastră.
Însemna că se pregătea pentru ziua în care urma să fie dat afară din ea.
În seara aceea, după ce Iosifina adormi, eu și Andrei ne-am așezat cu Iacob la masa din bucătărie.
— Vreau să-ți spunem ceva, începu Andrei. Și vreau să fii atent.
— Noi nu am acceptat adopția ca să ajungem la Iosifina.
— Am acceptat pentru că atunci când ni s-a spus că sunteți doi, am înțeles că familia pe care o căutam era formată din doi copii.
— Ai șaisprezece ani. Ar fi aproape suspect să nu te cerți niciodată cu noi.
Apoi întrebă lucrul care îl speriase cu adevărat:
— Atunci o să ne răzgândim în privința cine spală vasele sau unde mergem în vacanță. Nu în privința faptului că ești fiul nostru.
De data aceasta nu-și mai ascunse fața.
Câteva săptămâni mai târziu, am intrat în camera lui ca să-i duc niște haine curate.
Iar pe perete era prinsă fotografia aceea veche de Crăciun.
Sub ea, Iacob pusese o fotografie nouă.
Pe spatele fotografiei vechi scrisese:
„Prima dată când am știut că rămân.”
Când a terminat liceul, fosta lui asistentă maternală, Mariana, a venit la festivitate.
— Acum înțelegi de ce te-am sunat atunci?
Își ținea sora de mână în timp ce Andrei încerca să-i facă o fotografie decentă.
— El credea că v-a ales pentru Iosifina.
— Dar eu cred că v-a ales și pentru el.
M-am uitat din nou la băiatul care, cu doi ani înainte, dormea cu toate lucrurile împachetate.
Înainte ca aparatul să fotografieze, Iosifina întrebă:
— Cine pe cine a adoptat până la urmă?
— Cred că ne-am ales unii pe alții.
Timp de ani întregi, familiile îl priviseră pe Iacob ca pe obstacolul care venea împreună cu o fetiță adorabilă.
Dar noi descoperiserăm exact contrariul.
Nu îl primiserăm pe Iacob ca să o putem adopta pe Iosifina. Îi primiserăm pe amândoi pentru că o familie nu înseamnă să alegi copilul cel mai ușor de iubit. Înseamnă să te asiguri că niciunul dintre ei nu mai trebuie să-și țină vreodată valiza pregătită lângă pat.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.
